E o fotografie a Cetății Neamț pe care am făcut-o într-o seară. Prima pantă în urcare până la cetate e mai abruptă și-ți zici cu limba scoasă pân’ la cot că gata, mă întorc. Ar fi o prostie. Urcușul devine mai ușor după aceea sau, în orice caz, ți se pare. A fost mai greu la început.

Mă gândeam că așa-i și cu noi. Sau cu mine. Pornesc de la un gând răzleț și vreau să-mi măsor puterile. Îmi zic „dacă se poate, bine, dacă nu, asta e, am încercat”. Dar de cele mai multe ori gândul mă trage pe mine. Nu-i așa? Vedeți imaginea asta? Cu arome de restaurant fin care te atrag înăuntru?

Trăim într-o lume atât de grăbită încât vreau să-mi dau răgazul să mă opresc din când în când și să respir încet, ca să pot vedea lucrurile care mă înconjoară, să le simt esența, vechimea, valoarea. Urc în fiecare zi câte un deal, uneori mai abrupt, alteori mai lin, dar vreau să știu, în sinea mea, că pot să încerc.

In seara asta voi urca din nou la cetate. Cine mă oprește? Aș putea? Încerc. De ce nu?