Sunt de ieri în deltă. În Delta Dunării care a fost odată a mea. Acum doar Ozana-i a mea. Am mers într-o barcă cu prieteni buni – vechi si noi, pe o Dunăre care m-a așteptat într-un fel al ei, calm, așezat, albastru-verzui. Aș fi crezut că-i emoționată de întâlnirea noastră. I-am zis, doar, că vin de la Ozana. Și mi-a zâmbit.

Nu știam cum se va undui când am trecut cu degetele pe luciul ei. Era catifelată, caldă, diferită de o Ozană zglobie dar care, deși mai rece, o simt mai a mea. Mi-a trecut un gând că nu tot ce-i mare e și măreț. Dunărea își așteaptă bărcile pentru că știe că vor veni la ea. Cu Ozana-i altfel. In joaca ei cheamă la malurile ei păsările și vântul și Soarele și ploaia.

I-am povestit Dunării despre cum sunt apele firave, ca Ozana, nu ca ea, ajunsă în Delta Dunării de pe atâtea pământuri adunată. Și m-a ascultat. Mi-a zis „azi e așa cum zici tu”.

E bine că mi-am așezat gândurile. Mâine nu știu ce-mi va spune să gândesc hamacul  fermecat de la Pensiunea Doi Căpitani de aici, din Crișan. Dar voi reveni în leagănul lui și voi povesti mai mult. Mâine.