De parcă nu-mi era deajuns pasiunea modelajului în lut, de ceva vreme m-a luat și cu fotografiatul. E ceva care a crescut treptat în mine, începând de la o leșinătură de telefon care făcea niște poze de un gri superb, până când am ajuns să mi se scurgă ochii după aparatele atârnate de gâtul turiștilor.

Dar sunt selectivă. Și fițoasă. Pentru că nu-mi plac la grămadă fotografiile. Numai unele mă trezesc, îmi vorbesc, mă deșteaptă. Am învățat mult și treptat, datorită prietenilor fotografi care m-au mai sfătuit, urcam pe facebook câte-o poză cu un copac trântit în mijloc de credeam că-i vreo poză fabuloasă și-mi ziceau, subtil, că „așa nu se face”.

Când ești corectat, înseamnă că ai ce corecta. Dacă eram vreun dezastru mă lăsau baltă, zic. Dar când vedeam că cei care mă îndrumau aveau un cuvânt de spus în fotografie, am prins și eu aripi.

Pozând ba Ozana, ba câte un copil pe ulițele Humuleștiului, ba câte o vacă pe-un imaș ori câte un gard știrb, simțeam că toate aceste imagini văzute în fugă, trebuiau imortalizate într-un fel anume. Aveam și public care mă urmărea, oameni plecați din țară care vibrau la apusurile oglindite în apa Ozanei, rezonau la trăirile mele. A trebuit să învăț tot mai mult. Dar e o învățătură continuă. Habar n-am dacă se numește chiar așa, „învățătură”.

Poate că orbecăi haotic printre fotografii ale unor fotografi, dar știu că unele poze mă dor când le văd, altele mă fericesc, de la altele mă ustură ochii, la unele mă gândesc o zi întreagă, altele mă trimit departe. Iar aici am enumerat doar acele categorii de fotografii care contează pentru mine.

Și am înțeles, de asemenea, că pentru pasiunea asta trebuie să-ți faci timp: de umblat pe coclauri sau poți să te oprești din drumul tău ca să imortalizezi ceva văzut în secunda aia!, ieși noaptea special să prinzi becul aprins de pe stâlpul din capătul uliței, ori, de ce nu, te trezești la 3 dimineața ca să pornești la 4 pentru a prinde un răsărit la o sută de kilometri de tine.

Cum am făcut ieri eu și cu prietena mea Felicia, împreună cu alți trei fotografi pasionați – Vlad, Ciprian și Șerban. Plecați cu noaptea-n cap în Munții Tarcăului și întors acasă la zece jumate.

Dar despre oamenii care fac fotografii, vorbesc neapărat cât de curând.

Astea-s (doar) câteva pozici de ieri dimineața, din fuga pe care-am tras-o dincolo de Piatra Neamț, la Tarcău, o fugă pentru o cauză nobilă. Adică drag de fotografie.