V-am cam ros urechile în ultima vreme cu fotografiatul ăsta al meu, dar n-am ce să fac. Am descoperit și eu America acum și trâmbițez în stânga și-n dreapta toate uimirile, revelațiile, surprizele mele, toate legate de fotografie.

Pentru o poză „ca lumea”, mi-am dat seama că intră foarte multe în ecuație: lumină plus stare plus subiect plus umblat plus inteligență plus unghi plus… Și ics, igrec sau zet pot continua. Dar cea mai importantă necunoscută ar fi acel epsilon, adică „poziția”. Sau cum stai tu, ca fotograf, când surprinzi subiectul. Faci pac poză, dar dacă nu stai cum trebuie, degeaba. Iese subiectul cu picioarele scurte sau cu capul mare ori, mai aiurea, doar cu o jumătate de față.

Pe măsură ce mă dumiream care-i treaba cu pozatul (bine…în continuare sunt nedumerită, dar învăț), fiind absorbită de ceea ce fotografiam de zor, mă trezeam  la un moment dat ori întinsă pe jos ori crăcănată în ultimul hal – am stat așa când am pozat Cetatea Neamț de pe malul Ozanei – sau atârnată pe vreun gard. Amuzant, în orice caz.

In unele situații, când au fost prieteni de bine pe alături, mi-am văzut și eu poziția în care stăteam datorită iuțelii cu care m-au prins în flagrant, pozând ba o găină, ba un om, ba niște gâște, ba un cățel. Cam așa, adică: