Pentru că titlul „Lunea, la Humulești e zi de obor” ar fi fost prea lung, am zis asta cu „iarmarocul” pentru că sună mai dulce și pentru că așa i se zicea pe vremea lui Creangă: iarmaroc. Dar azi, toată lumea spune că merge la obor să vândă sau să cumpere, după cum îi sunt nevoile, iar unii merg doar să caște gura.

Am traversat curtea bisericii în drum spre obor, apoi am mers pe aceeași uliță pe care o zbughea Nică la scăldat și gata, am ajuns.

De cum am intrat în hărmălaia asta, am încercat să mă apropii de oameni ca să-i văd dar să-i și aud ce vorbesc. Treceam pe lângă precupețe care strigă după tine să le cumperi marfa, apoi pe lângă moșnegi cu câte o oaie sau vițică legată de căruță, alții te măsoară să vadă dacă ești cumpărător de-al lor.

Frumos este că e o lume amestecată, cu tineri si bătrâni laolaltă, unii cu mașini și remorcuță, alții cu căruța, se vând tot felul de lucruri, de la verdețuri, legume, mașini pline cu varză, până la bulgări imenși de sare, cauciucuri, uși din scânduri de lemn, mobilier din pal, cuie, potcoave, haine vechi, porci, găini, ceaune, cruci de piatră, coșărci.

În fiecare zi de luni e târg. Și vin din toate satele învecinate: Grumăzești, Vânători, Ocea, Lunca, Pipirig, Petricani, Țolici, Crăcăoani, Bălțătești. Cumva, oamenii se deosebesc în funcție de satul din care vin. N-aș putea să spun cum, dar pe cei din Grumăzești îi bănuiești care sunt. Ca și pe cei din Vânători.

M-am apropiat de doi bătrânei și-și povesteau ce a pățit unul cu nora iar celalalt spunea că are baba bolnavă. Stăteau sprijiniți de căruța unuia dintre ei.

In timp ce, mai încolo, încercam să-l pozez pe un moșneag cu căciulă brumărie, îl tot întreba altul dacă îi duce acasă vreo doi saci cu grăunțe pe care îi cumpărase. Moșneagul stătea frumos la poză și nu-i răspundea. „Zi, bre, mi le duci?” Tăcere. „Propune-i și mata că-i dai zece lei și ți-a răspunde!” – mă bag eu în seamă, în timp ce-l fotografiam. „Eeei, da’ nu-i dau nic, e uncheșul meu”. Am pufnit în râs și i-am făcut pac poză frumoasă.

Imi place lunea în obor. Dar mă duc rar, foarte rar, ca să simt în piept tot aerul acela de un alt fel de lume. Iar ca să o înțelegi, trebuie să știi s-o privești. Eu încă mai învăț.