Blogăreală ?>

Blogăreală

img_20161019_182741_hdr

Mi-am făcut blog, nu pentru că m-au încurajat o mie de oameni să-mi fac, ci pentru că unul singur mi-a spus că n-o să-mi fac.

Citeam, când și când, blogurile de călătorii sau postările pline de umor ale unora, exclus bloggeri(țe) de fashion ori cele pe teme politice. Pe măsură ce-i citeam, realizam că unii făceau publicitate la niște chestii primite moca, nu transmiteau nimic astfel încât să ajungă până la mine – consumatorul, alții erau invitați pe la evenimente de la care povesteau ce se întâmplă, dar cei mai mulți aveau o nonșalanță în a-și exprima părerile. Ah, am zis părerile… Păi da, cred că asta definește bloggerul. E părerolog. Și nu e nimic rău în asta. Vezi/citești părerea celui care transmite pe paginile blogului său.

M-au câștigat de urmăritor cei care strecurau și o urmă de umor, cei care mai și criticau, cei care povesteau concret ce se întâmplă la x sau y eveniment și desigur, cei care sunt creativi în a transmite.

S-a întâmplat să aflu că unul – cutărescu, urmează să fie „blogger oficial” la nu știu ce Festival de Teatru. Sau Film. Iată, nu-mi mai amintesc ce festival era, pentru că acel cutărescu a pus doar selfie-uri din lift sau ce minuni mânca la micul dejun de la hotelul care-l găzduia ori, mai catastrofal, aflam că în seara decernării premiilor mânca pop-corn de la alt coleg blogger.

Of. Dom’le, spune-mi ceva concret de acolo. Să aflu, naibii, ce-i cu actorii, cine-s regizorii, despre atmosfera de acolo, despre reacția publicului, despre felul de a fi al actorului când nu e sub lumina reflectoarelor, despre, despre… Sunt atâtea lucruri de spus, numai să fii atent, să vrei să povestești, dacă tot îți plătește organizatorul tot.

Și-atunci am început să-i urmăresc pe cei care pun pe blog fotografii. Cel puțin de la aceștia poți să-ți faci propria impresie despre eveniment prin ochii obiectivului lor și, în plus, învăț despre cum poate să-ți transmită o stare, fotografia.

Trebuie să amintesc, totuși, nu fără să pufnesc în râs, despre blogurile unora care mizează pe prostia femeilor pline de iubire. Si care scriu acolo siropuri nesfârșite care curg din cupe de aur către femeiuște care adoră telenovelele, toarnă niște minciuni despre bărbați care vin ori pe cai albi ori care sunt prea niște nenorociți dar care, scrise cu meșteșug, scot din sufletele bietelor femei oftaturi prelungi.

Mai sunt blogurile culinare, niște frumuseți gastronomice la care, obligatoriu, dacă n-au poze misto, nu te uiți. Friptura, adică, trebuie să fie brightness, saturație măricică, oleacă de contrast, shadow cât de puțin iar vignette exclus. Dă-o-ncolo de sare.

Cred că cei cu adevărat care ar trebui să fie bloggeri, încă nu și-au deschis pagină. E adevărat, îți ia multă energie, timp, arderi, dar poți să ai satisfacția lucrului scris trăit de tine, văzut prin ochii tăi, prin atingerea ta. Cred că poți avea succes cu un blog dacă transformi în cuvinte ceea ce simți cu adevărat.

Mi-am făcut blogul Povești de pe Ozana  pentru că mie în fiecare zi mi se întâmplă câte ceva. Nu totul se poate povesti, dar pot întredeschide ușa către ceea ce văd eu în lumina ferestrei. Și nu mi-am propus să scriu prostește, fără căpătâi, tot ce-mi trece prin cap, doar de dragul scrisului. Adică nu despre cantitate e vorba. Ci despre viață, pur și simplu. Despre trăirile mele care, uneori, pot fi și ale tale, dar nu le-ai îmbrăcat în cuvinte.

Mai am multe de învățat despre blog și bloguri. Învăț cum să fiu pe blog, de la cei care contează, dar mai ales cum Nu trebuie să fiu, de la insignifianți. Despre blogăreală, deci, să auzim numai de bine!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *