„Două lozuri” ?>

„Două lozuri”

fb_img_1477950257446



Ei nu, nu o să povestesc filmul „Două lozuri” pe care l-am văzut la Cinema City Suceava. Dar am rămas cu gândul la el și la toată acțiunea filmului, l-am băgat într-un sertar pe care din când în când îl mai deschideam, mai analizam puțin, iar mai lucram ceva în atelier și iar îmi mai aminteam vreo fază.

E genul de film românesc din Noul Val (am tot auzit asta), diferit de cele cu multe înjurături porcoase cu care ne obișnuisem. Nu a apărut nici vreo protagonistă goală pușcă în peisaj și nici filmări prelungi cu stop cadru pe chipul răvășit al actorului principal pentru a mări dramatismul acțiunii.

Nu. Este o comedie foarte bine gândită, închegată, cu imagini dintr-un oraș încremenit în timp. Cu blocurile acelea ceaușiste în care toți locatarii au bibelouri din porțelan și carpete cu „Răpiri din serai” pe pereți. Nu am râs continuu în timpul filmului pentru că umorul nu e trântit pe masă, în văzul tuturor. Trebuie să prinzi dialogul și să te lași dus în acțiunea scenariului. Zâmbești încet și mocnit. Și nu neapărat dialogurile stârnesc râsul ci situațiile în sine. Totuși am râs tare de tot când polițistul nu înțelegea de ce toți spuneau cu nonșalanță că Dacia e albă când ea era atât de evident neagră.

Bietul actor din rolul principal, un soi de naiv ghinionist credincios care intră din belea în belea, a demonstrat până la urmă că cei ca el au, totuși, un înger păzitor într-un final. Deși pare neverosimil personajul, am depistat în lista de prieteni unul asemănator.

Interesant e că sonorul a fost neașteptat de bun. Nu a trebuit să-mi ciulesc urechile ca să aud replicile ca în atâtea alte filme românești.

O chestie foarte, dar foarte mișto a fost cântecul lui Gil Dobrică din coloana sonoră. Un cântec pe care nici nu-l știam, nu e acela cu „Hai acasă, hai cu mine/ ne așteaptă mama, tata”, dar care e cântat tot cu atâta sentiment iar vocea  caldă aduce filmului o blândețe.

Am fost mai atentă la imagini ca altădată când mă uitam doar la film și atât. Incercam să văd detalii din tot ecranul, să înțeleg de ce filma operatorul din acel unghi și cred că la film e puțin diferit de fotografie. Deseori am văzut actorul în mijlocul ecranului, ceea ce în fotografie nu prea se face, subiectul nu se pune în centru.

„Două lozuri” e un film bun. Foarte bun chiar. Nu este despre lumea modernă, grăbită, nebună în care trăim. Sau poate puțin nebună, da. Dar în ciuda umorului, răzbate și o tristețe. Am avut senzația că oamenii din acel oraș sterp mor puțin câte puțin în fiecare zi. E încurajatoare, însă, melodia din final a lui Gil Dobrică care închide rotund filmul, tot așa cum a și început. E de mers la filmul ăsta, vă spun eu. Măcar cât să vă faceți propria părere.

Am zis să pun și eu Dacia asta galbenă pe care am pozat-o într-o curte din Humulești. Ba nu, e neagră ca cea din film.fb_img_1477928590928

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *