De multe ori m-a dus singură bicicleta la casa asta. E într-o fundătură după ce alerg stânga-dreapta pe ulițele din Humulești. E o casă părăsită în curtea căreia nu prea poți să intri pentru că de poarta veche și gard este învălătucit un lanț prins cu lacăt. Dar era frumos și-așa. Vedeam totul din afara curții, din uliță, ridicându-mă oarecum pe vârfuri.

Uneori îmi sprijin bicicleta de gard, ca și cum e cineva dus înauntru, cu treabă sau la o vorbă cu vecinul. Imi închipui cum intră, își tropăie picioarele înainte de a intra în odaia din față, bea apoi ciocănelul de țuică pe care i-l toarnă gazda. Se înveselește atmosfera.

Am văzut căsuța asta în toate anotimpurile ei, în dimineți sau asfințituri. Dar i-am respectat intimitatea. Lanțul acela îmi zicea să-i las povestea în liniște, să n-o bat prea mult la cap. Nici pe vecinii ei de pe aproape nu i-am întrebat nimic. De ce adică să scormonești în trecutul cuiva, fie chiar dacă-i o căsuță, să-i afli viața, doar pentru că-ți place? Mă apropiam cu drag, gândeam că între pereții aceia, cu zeci de ani în urmă se auzeau voci de copii în tindă, femeia se mai uita în drum prin gemulețul strâmt după cine mai vine pe la poartă iar în rolă se cocea o învârtită cu mere rase.

Acum nu-i niciun gemuleț. Dranița-i căzută de pe acoperiș iar o bârnă s-a desprins din tavan. Din pereții altădată clădiți din lut amestecat cu paie, acum erau căzuți și doar pe ici pe colo mai era ceva var scorojit peste chirpici.

Ar purea fi o imagine dezolantă să vezi o dărăpănătură. Dar iată că s-a întâmplat ceva ciudat care m-a făcut să privesc altfel căsuța. M-am dus duminică dimineață direct pe ulița care se înfundă în poarta ei mai ales că era foarte potrivită pentru tema de săptămâna asta din proiectul fotografic 52, Landscape: Abandoned.

Dar, surpriză. In mod neașteptat era în curte un om în vârstă care citea. Citea!

Avea o carte mică de rugăciuni, stătea pe o băncuță joasă din lemn și avea sprijinit de gard, alături, un baston.  A fost total neașteptat, pentru că niciodată nu am văzut pe nimeni în curte. Dar omul acolo și-a găsit liniștea ca să citească rugăciunile. Era duminică, departe de orice lume și voia să fie el cu gândurile lui stând pe o bancă în lumina soarelui de noiembrie. M-am gândit că poate de aia și pe mine mă atrăgea acel loc. Are o pace pe care nu o găsești neapărat în locuri unde se duc turme de oameni gălăgioși sau iscoditori. Sunt locuri unde poți fi tu cu tine, citind liniștit din ce vrei tu. Credința în ceva bun, curat.

Mi-am zis că orice peisaj, oricât de minunat ar fi, ceea ce-l însuflețește e omul. Dar Omul Bun. Unul pe care-l poți găsi într-o curte cu o casă părăginită, citind dintr-o carte de rugăciuni.