Excursie la Napoli ?>

Excursie la Napoli

N-o să spun Vacanță la Roma că-i prea clișeistic, de prin filme. Și la Roma am mai fost în excursii scurte, de două ori.

Dar Napoli e ceva proaspăt, neașteptat, mi-au rămas în minte toate senzațiile amestecate de oraș fabulos în care vezi rufe atârnate pe frânghii, la uscat, deasupra unor gunoaie puse grămadă la colțuri de stradă, ulicioare strâmte între clădiri vechi pe unde treceau doar scutere și oameni de-a valma în sus si jos. Uneori dădeam și de câte o mașină incendiată cu tot cu peretele clădirii unde fusese parcată.img_20170102_135740_hdr-01

Pentru că nu am stat decât o zi, despre localnici pot să spun prea puțin. Erau sute, mii de turiști amestecați printre napoletani. Pe aceștia am putut să-i văd pe scutere sau vânzând la multele standuri cu suveniruri ori pur si simplu îi dibuiam pe cei fără rucsacuri în spate, ca turiștii. Nu sunt spilcuiți ca romanii – cum își spun cei din Roma, vorbesc în dialect fără prea mare legătură cu italiana și într-un mod mai liniar, nu în gesturi și cu multă mimică. Sunt și puțin mai tuciurii. img_20170102_134559_hdr-01

Iși iubesc mult orașul. Au un fel de patriotism local, mi-a tradus prietena mea ceva scris în câteva locuri: „Iubim Napoli” și „Napoletanii nu mănâncă oameni”, iar în gară era un grup de localnici care cântau melodii napoletane.img_20170102_162054_hdr-01

Interesantă a fost experiența la „Antica Pizzeria Da Michele a Napoli”. Este cea mai vestită pizzerie din Napoli și din lume și a fost înființată de domnul Michele în 1870. Aici s-au făcut și filmările cu Julia Roberts la „Mănâncă, roagă-te, iubește”, chiar pe un perete era lipită cu scotch o poză ruptă dintr-o revistă, cu Julia mâncând dintr-o felie de pizza. A! Aici, în Napoli, scotch-ul este la mare putere pentru că l-am văzut lipit și pe faruri de mașini, portiere sau chiar și pe casa de marcat. Scotch peste tot.img_20170102_160526_hdr-01

La Pizzeria lui Michele îți iei un număr de ordine pe o foiță colorată. Primii o sută de înscriși au culoare galbenă. Următoarea sută, albastră și tot așa. Am luat la orele 12 nr. 24 pe foaie albastră, am făcut un tur al orașului și pe la 15,45 am îngroșat rândurile celor care așteptau în fața pizzeriei. Când aproape să ne strige nr.nostru, unul din prieteni a strigat tare că are de vânzare nr. 24, Toată lumea a râs și ne-au aplaudat veseli când am intrat.img_20170102_154408_hdr

Am înțeles ce înseamnă să ai un țel și să te ții de el o viață întreagă. Astfel e imposibil să nu câștigi. Zic asta pentru că din anul 1870 încoace, în această pizzerie nu s-au făcut decât 2 (două) tipuri de pizza: Margherita și Marinara. Adică nu s-au complicat cu sofisticărăi, că stai să mai facem și cu, și cu… Nu frate! Aici, în Napoli s-a inventat pizza cu mozzarella, sos de roșii, ulei de măsline și busuioc, așa o facem. Cum era acum o mie de ani, asta știm să facem bine, asta facem. Scurt pe doi. Plus că nu e deloc scumpă. 4 €, nu 10 € ca în Roma, de exemplu.img_20170102_122541_hdr

Un secret stă și în aluat. Eu gustul pizzei de aici nu l-am întâlnit niciunde, nicăieri. Era ușor elastic și trebuie s-o mănânci atunci, fierbinte. Are uleiul ăla bun de măsline care în combinație cu mozzarella îți dă scântei în creier. Eu așa am simțit. Sfat: nu comandați bere (deși au Peroni), ci Coca Cola. Amoniacul ajută digestia, ceea ce drojdia din bere, nu.

Nu am mers cu ideea preconcepută că sunt hoți peste tot, că mafia napoletană face și drege, că sunt gunoaie, că mai știu eu ce. Am știut despre toate astea dar am luat totul așa cum e. Să fii turist și să-ți faci propria imagine este mai important. Aduni date, te informezi, dar vezi tu, cu ochii tăi cum sunt locurile, oamenii. Aici e cel mai mare tezaur din lume, cu salbe de safire, diamante si rubine, mai mare decât cel din Turnul Londrei, pe care l-am și văzut și am putut face comparație.img_20170102_130305_hdr

Pentru toată atmosfera asta amestecată m-aș întoarce la Napoli pentru încă trei zile, dacă aș putea. Nu-mi iese din cap o imagine, cum mergeam pe străduțele alea strâmte printre rufe, gunoaie, scutere, cerul îl vedeam doar printre fâșii, urcam pe pavelele din blocuri de piatră cu toate simțurile deschise la maxim, aud deodată o voce de femeie care cânta.

Vedeam totul în afară de cea care cânta. Urcam încet și în dreptul parterului blocului ponosit, printre ferestrele geamului deschis larg am văzut femeia care spăla vase și cânta cu poftă. Trăia atât de intens momentul, încât parcă toată viața ei știa să fie fericită. Cânta și spăla vase și era fericită. Trăia!

Las amintirea asta ca pe un giuvaer, cu mult mai prețios ca orice smarald văzut în tezaurul Papei. Duceți-vă la Napoli și veți trăi altfel după aceea.img_20170102_123522_hdr-01

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *