Prima oară am fost la ei în emisiune prin 2013, parcă. M-a recomandat un prieten comun și m-am trezit vorbind la telefon cu Dani Oțil despre figurinele din lumea lui Ion Creangă pe care le modelez din lut. Mi-a zis că mă va suna cineva din echipa lui și cu care urma să stabilim detalii.

Și m-a sunat. Era Paul Ghinea care mi-a pus întrebări, i-am explicat ce fac, ce lucrez, de unde sunt și cu ce mă ocup. I-am trimis pe mail poze cu personajele și m-a întrebat când pot să vin în București.

A picat la țanc faptul că urma Târgul de Mărțișor de la Muzeul Țăranului Român și la care tot sunt invitată de vreo 12-13 ani. Așa că a rămas stabilit să apar la ei în emisiune pe 27 fev, în prima zi de târg, ca să povestim puțin și despre evenimentul de la MȚR.

Prin televiziuni, la filmări în emisiuni am mai fost. Mai demult fusesem la „Duminica în familie” a Mihaelei Rădulescu, apoi la Măruță – pe vremea când emisiunea era normală la cap, nu ca acum, dubioasă din cale-afară.

În fine, emoțiile sunt mari, dar nu într-atât încât să  amuțesc în platou când mă văd cu microfonu-n față. E chiar mișto aș putea spune. Luminile, monitoarele, aplaudacii, totul e interesant.

Emisiunea e filmată într-un fost teatru, pe lângă Piața Chibrit. S-a transformat într-un imens studiou, cu oameni care-și știu exact treaba și se mișcă pe acolo ordonat. O emisiune în direct nu e deloc ușoară, unii invitați vin, alții pleacă, acolo sunt două cabine de schimb și una pentru machiaj.

De atunci, din 2013 când am fost prima oară și până acum am fost de 6 ori invitată, iar la machiaj nu am găsit niciodată aceleași fete. Se perindă care mai de care, cine știe care o fi cauza, în orice caz restul echipei a rămas aceeași.

Așteptatul acela înainte de a intra pe platou, în direct, e o lume aparte. E un sentiment amestecat de emoție că „te vede o țară întreagă” cu faptul că vezi fel de fel de artiști acolo pe hol sau în cabină, în același timp vine documentarista și îți pune întrebări (apropo, te pup Andreea Guran).

Prima dată i-am cunoscut pe băieții de la Flamingo Boys și-mi amintesc că am făcut așa, la oha, o poză cu ei pe hol, timp în care am vorbit cu Cornel  Păsat – conducătorul lor, îi zisesem că fac Kangoo Jumps și el se miră „serioooos? Aveți Kangoo Jumps la Humulești?” În fine….

Altă dată am văzut-o pe Anda Adam, a intrat repede de nu am recunoscut-o din prima. Asta și poate pentru că nu era machiată, de eram chiar să mă sperii.

Sau altă dată a întrat Ruby, voia să se schimbe și a întrebat dacă mai are timp. I s-a răspuns că de 5 minute trebuia sa fie în platou. Ea, tacticoasă, și-a dat jos blugii și și-a pus alții, timp în care se vedea pe monitorul din hol cum Răzvan și Dani băgau glume la greu ca să umple timpul.

Apoi vine cineva care se ocupă exact cu asta: să aducă invitatul în platou. E același tip care mi-a luat întotdeauna obiectele pe care urma să le prezint în emisiune, mă așeza pentru câteva minute pe un scaun în culise, timp în care îi puteam vedea printre panouri pe Răzvan, pe Flavia sau pe Oprișan.

Îmi aduc aminte că în timp ce-mi punea lavaliera, tot întreba: „Elena, mai e timp?”. Eu, de colo: „Nu mă  cheamă Elena”. S-a oprit o secundă și uitându-se uimit la mine „Nu e cu microfon”. Atunci m-am prins că de fapt nu cu mine vorbea, ci cu o Elenă cu care comunica prin chestia aia prinsă în ureche. Să fi fost regizoarea, producătoarea, marea coordonatoare a întregii acestei desfășurări de forțe.

De fiecare dată când am revenit în emisiune m-am învățat minte cine e Elena și că niște fire invizibile duc la ea. Cred că mi-ar plăcea să o cunosc. E un fel de Regina Mamă, cred. Că toți par că-i știu de frică.

A doua oară când am fost la ei în emisiune, tipul cu chestia în ureche m-a dus mai devreme în culise și acolo l-am cunoscut pe Vlăduț, cel care gătește. E un tip extrem de simpatic, comunicativ, mi-a povestit că a terminat Liceul de Artă și că-i plăcea să deseneze. În același timp observam oamenii din sală pe care noi doar îi auzim la televizor și despre care am aflat că se numesc aplaudaci. Au un regizor de platou care le dă startul la râs ori la aplaudat, de unde și denumirea. În general sunt oameni în vârstă, vreo 15, câte unul se mai ridică de pe scaun și mănâncă dintr-un sendviș.

Apoi mi s-a zis că urmez. Prima oară, de exemplu, am prins-o pe Roxana Vancea la Vremea, apoi pe Flavia. Cât timp mă așezam pe fotoliul invitatului, mă învățam cu luminile extrem de puternice din platou și mă vedeam în monitoarele acelea încercând să stau cât mai normal.

Ah, dar trebuie să spun un amănunt foarte important, că în momentul în care am aflat, prima oară, că voi apărea la Neatza, am urmărit zi de zi vreo două săptămâni să văd strategia lui Dani de a lua interviuri invitaților. Am observat că fetișoarele mai slabe de înger care nimeriseră meteoric în emisiune, erau pradă ușoară la miștouri. Știam că trebuie să spun exact ce am de zis, fără sa tărăgănez prea mult, ca să nu zică gazda glume pentru a umple timpii invitatului. Așa că mi-am luat notițe. M-am uitat și cam cum trebuie să stau. Am luat totul foarte în serios.

Am povestit mult? Păi sunt multe de zis, pentru că noi, la televizor vedem una și în spate e altceva. E o mașinărie care duduie, are rotițe angrenate în alte rotițe și uite așa cutia asta de viteze, merge.

În fine, am urcat pe scenă, m-am așezat pe canapea, mă uitam la Dani, m-a salutat respectuos cu sarumâna,  încă nu eram în direct, îl vedeam cum citește de pe foile acelea și eram mirată că nu mă întreba nimic. Mai erau câteva secunde și intram în direct și el nu mă întreba nimic.  Normal că nu avea ce să vorbească cu mine. Mi-am dat seama mai târziu că se concentra la ce avea de zis când mă va prezenta. Și așa a fost de fiecare dată.

Când începe interviul, simt că trebuie să fiu atentă la cel căruia îi răspund. Nu mă uit în monitoare, nu mă uit în sală, nu trebuie să simt picătura care se prelinge pe șira spinării. Doar la mesaj, la ce vreau să transmit, la ce am de spus. Fără să mă agit prea mult. Îmi place starea aceea și am,  cumva, încredere în mine. Habar nu am cum trece timpul, dar nici nu mă pot ține cu orele acolo, așa că încerc să fiu eficientă și să nu bat câmpii aiurea. Vreau să zic mult în timp scurt, fără sa plictisesc. E provocator.

O filmare din 2016, înainte de un Târg de Turism.

Și-apoi gata. După cele câteva cuvinte de încheiere și o melodie pe fundal îmi dau seama că asta e tot. Pa. Am terminat. Iar din privirea lui Dani sau Răzvan mi-am dat seama că „a fost bine”. Huh… Am trecut cu bine și de data asta. Ii văd zâmbind, nu incrâncenați,  ceea ce îmi dă curaj. Chiar ultima oară când am fost cu baltagele și bâtele din lemn de corn, Răzvan m-a condus până afară din platou, tot punându-mi întrebări despre acestea și privindu-le impresionat.

Tot uitându-mă la filmări – după, îmi dau seama că nu știu să respir și asta se vede/aude la televizor. Ori nu iau pauza când trebuie, ori inspir în timp ce vorbesc. Undeva știu că nu fac bine. Și asta pentru că nu-s actriță, ce naiba! Știu să fac personaje din poveștile lui Ion Creangă, nu cum să respir când mi se ia un interviu despre asta. (Dar o să lucrez la asta).

Una peste alta îmi plac oamenii aceștia. Sunt o echipă sudată în timp, știu să râdă când trebuie și de cine trebuie. Dacă mă mai invită la ei în emisiune eu mă mai duc. Cred că mai am multe de spus.