Eram într-o seară pe o terasă din Dianei sau ceva, că le cam încurc. Din București. Și ai zice că în orașul ăsta mare n-ai cum să te întâlnești cu cineva, că de asta e mare. Să te pierzi în mulțime și să crezi că dacă te scobești în nas când te gâdilă, nu te vede nici naiba. Sau chiar dacă te vede, nu te cunoaște.

Ei bine, nu-i așa. Ne-am așezat la o masă, ultima din fund (pardon), de lângă perete, nu pentru că era retrasă, ci pentru că era singura liberă, asta în timp ce eram cu ochii pe sus la luminițele aprinse care luminau romantic terasa. În fine, nici nu-mi place să mă casc la oamenii de pe la mese.

Totuși după un timp mă simt nu știu cum privită și văd că fata îmi zâmbește de la o masă vecină. „Aha”  îmi zic. „Ne cunoaștem, cred”.

M-am ridicat și ne-am pupat, era o prietenă virtuală cu care m-am întâlnit și altă dată tot așa, întâmplător, în față la Cărturești la lansarea cărții Lilianei Nicolae cu coperta având o fotografie de-a mea de prin Humulești.

După un timp, ne atrage cineva atenția că la o altă masă este o realizatoare de la TVR, mai era cu un tip. Am căutat-o pe Facebook și constat, în gând, că arată mai tineresc în realitate decât la TV. Las oamenii în pace și începem să sporovăim toți la masă în legea noastră. Mai un râs, mai o poveste, ca în familie.

Deschid telefonul să mai fac niște fotografii cu noi toți și intru, nu știu cum, și pe pagina doamnei de la TV. Rămân uimită când văd că postase dita textul cu ce auzise ea de la masa vecină. Și asta în timp stătea cu prietenul ei la masă.

Băi, nu aș fi spus toate astea aici, dar postarea ei era pe alocuri cu ironii la tinerii de la masa alăturată care vorbeau moldovenește. Și dădea detalii cu ce zicea unul și ce răspundea celălalt, deci îmi închipuiam cum stăteau ei doi nefericiți cu urechile ciulite la ce ziceau ăia, dintr-o dată deveniți fericiți că aveau ce posta pe fb. Și ce să vezi, că și tipul intervine în comentarii și mai completează, un fel de on-line.

Ar fi putut să fie amuzant, dar cum doamna dădea detalii că articulau bieții moldoveni pe ș sau în loc de e le ieșea un „ie”, nici măcar nu am zâmbit.

Mi s-a părut aiurea că nu s-au bucurat de seara lor pe terasă, și erau niște luminițe atât de faine, seara era caldă, fără zgomot de mașini, copacii foșneau. Și-au irosit o seară care putea fi doar a lor, făcând urechile pâlnie la masa de alături după care au mai stat și pe fb să scrie tot. Bravo!

Cred că lumea mare e doar în capul nostru. Lumea e tot mai mică, dar să te ferească să dai și de oameni mici.

LE Am încheiat ca o concluzie așa, în general, despre lumea noastră mică pe care o credem mare. Poate oamenii chiar se plictiseau și uite că nu aș vrea să se înțeleagă atât de abrupt ca am făcut-o „mică” pe doamna de la TV. Am bagatelizat și eu…