Nu vin eu acum să povestesc filmul. Că nu-s chiar Irina Nistor.

A zis cineva că a văzut filmul la Cinema Dacia, din Piatra Neamț, adică într-un mod vintage, cu sonorul de-ți faci urechile pâlnie sau urmărești buzele actorilor ca să dibuiești cuvintele. Așa că m-am bucurat că l-am vazut într-o sală modernă de Mall din ziua de azi. Pentru că am putut să aud tot. Să văd tot. Să simt tot.

Filmul e o sumă imensă de fotografii derulate una după alta. Nicio secvență nu era prea lungă, pentru că nu mă mai săturam să privesc. Chiar așa începe, cu o imagine dintr-o pădure unde s-a văzut că cel de la Imagine a așteptat lumina cea mai bună când se ivea printre copaci.

M-am trezit de multe ori stând cu mâna la gură și minunându-mă. Nimic aglomerat, totul se derula într-o liniște, chiar dacă acțiunea forfotea acolo, în spatele fiecărei căruțe, după toate gardurile, în toate țigările alea aprinse una după alta. Cu cât înțeles s-a uitat Moromete când a luat-o pe fosta cumnată în căruță. Nu apăruse personajul Oana Pellea până atunci. Dar mi-a atras atenția cum a fost filmată, din spatele lui Mălăele, din căruță, cum se apropia din ce în ce, filmarea spunea că între ei a fost ceva. Și totul într-un fel de liniște.

Mie Nicolae mi-a plăcut mult. Cum a jucat, zic. A intrat atât de bine în rol. Și după cum stătea puțin adus de spate, cu mâinile lungi pe lângă corp, stângaci. Introvertit.

A fost un vânt prin sălciile alea cam tot filmul. Un fel de fond sonor care însoțea fericit toate cadrele, peste care nu trebuia niciun fel de muzică. Doar foșnetul și un lătrat îndepărtat de cățel sau un scârțâit de căruță.

E un film pe care-l primești, pur și simplu. Nu te duci ca să-ți umpli un timp oarecare. Eu m-am îmbogățit și primul lucru pe care am simțit să-l fac la ieșirea din sală a fost să plec cât mai repede din mulțimea colorată și gălăgioasă peste care am dat.

M-au mai impresionat multe dintre cadre care ieșeau din regula treimilor. Era, de exemplu, foarte puțin cer, mai puțin de o treime, și mult din pământ. Dar se întâmpla tot timpul ceva acolo. Apoi intersecția aceea din câmp cu crucea din piatră, ce loc bun de filmare.

M-am întrebat, înainte de a vedea filmul, de ce s-a ales pentru afiș acel Moromete care nu se uită spre obiectiv. Cred că și de asta trebuie să vadă fiecare filmul. Ne-ar fi zis Mălăele dinainte prea mult dacă se uita direct spre noi.

Îmi dau seama că am pus aici niște idei, un fel de a vorbi cu voce tare, nu o analiză de cunoscător. Că nu-s. E un film care trebuie văzut fără să-l compari cu nimic. Să nu-ți pui etalon Moromeții 1 ori Rebengiuc. L-am privit exact ce este: Moromeții 2, cu Mălăele. Atât. Și o să-l mai vad o dată, țin neapărat.

 

A. Ce voiam să întreb? Nu ar fi trebuit să i se mulțumească mai degrabă domnului Pleșu „pentru participarea extraordinară”? Și nu domnului Caramitru, pentru că acesta oricum e actor. Anda, prietena mea, a remarcat pe genericul de la sfârșitul filmului mulțumirile speciale către Ion Caramitru.