Cine nu a auzit de Alain Delon, actorul francez care a dat numele unei haine din piei de oaie, tăbăcite.

Pe la noi se spune cojoc, acea haină purtată iarna, cu blana la interior și pielea pe afară. Ați fost curioși să știți care sunt etapele parcurse până ajunge haină? Cum se obține „materialul” din care este croit?

Este din piei tăbăcite.

Am găsit în Grumăzești, jud. Neamț, un meșter tăbăcar, pe numele său Vasile Dudanu, care moștenește acest meșteșug de la tatăl său și care știe a tăbăci pieile dar știe și coase căciuli din miel.

Locuiește împreună cu familia într-un colț de rai, în marginea satului, unde se aud greierii, pasc vacile și trece un pârâiaș mic.

Vasile și soția lui, Mihaela, sunt oameni primitori, bucuroși de oaspeți, am mai apelat la dânșii când am avut nevoie de căciulițe pentru Pâcalii mei și moși Ionii Roată.

Dar acum am trecut pentru că aveam nevoie de o piele de oaie, de preferat brumărie și cu lână mai lungă, pentru părul și mustățile lui moș Chiorpec Ciubotariu.

Cu ocazia asta am văzut atelierul din spatele atelierului, cum ar veni. Am trecut de o portiță, pe gardul căreia zâmbeau la soare, întinse perfect, piei de la miei care au fost sacrificați la Paște.

Mi-a povestit, pas cu pas, procesul tehnologic, văzând cu ochii mei munca și modul de execuție la o parte din etape.

După jupuirea mieilor, se pune multă sare pe fiecare pielicică, apoi se rulează. Se țin așa cam 3 sau 4 săptămâni.

Apoi se scot, se scutură bine de sare și se întind la uscat, câteva zile, până se fac precum tabla.

---

Credeți că s-a terminat? Nuuu. Se pun toate pielicelele într-un ciubăr – un fel de cadă din lemn, ca un butoi de vreo 300 kg, în care este o rețetă: tărâțe, drojdie, oțet, iar sare, peste care se toarnă apă caldă. Aici stau ca la murat, 7-8 zile și trebuie învârtit din când în când, ziua și noaptea. „Dacă nu se învârt pieile în ciubăr, s-ar înfierbânta” – îmi spune meșterul.

 

După această perioadă se scot și iar se pun la uscat.

Practic, până aici este o primă mare etapă, cea pe care am prezentat-o și pe care am văzut-o. Pentru că urmează o partea a doua, mai grea, cea de finețe și pentru care voi mai face un drum. Am înțeles că se bagă iar toate pieile într-un butoi, dar cu motor, și în care se adaugă rumeguș și neofalină. Se numește cromare. Simt că va fi instructiv.

Cu pieile astfel tăbăcite familia Dudanu coase căciuli.

La sat, dar și la oraș încă mai sunt oameni care poartă astfel de căciuli din pielicele tăbăcite de miel autohton sau astrahan. Se spune că nu ești om gospodar dacă nu ai o căciulă de miel.

A fost odată o doamnă din Italia care a dorit o geantă cu blană din miel. Eu însămi mai port iarna, (uneori), o căciulă dar îi modific puțin forma.

Dacă nu cumpărăm de la acești meșteri și nu încurajăm munca celor care produc obiecte lucrate manual, tradițiile se vor pierde. Și aici nu mă refer la „hand made”, clar. Ci la acele lucruri meșterite de oameni care, am mai zis, sunt pe cale de dispariție. În special acest meșteșug cred că va dispărea pentru că trăim într-o lume care nu mai are răbdare. Este multă muncă și produsul finit necesită timp. Mult timp. Iar noi vrem din ce în ce mai „Acum!”.

Iar acum am găsit acest om care este printre cei care mai au răbdare să tăbăcească piei pentru a le transforma în căciuli. Din păcate nu și cei din următoarea generație.

Pozele inserate sunt făcute cu Huawei P20Pro, needitate.