Am trecut pe la tanti Marița lu’ Valică în seara asta, ca s-o iscodesc cum era în copilăria ei în perioada premergătoare Crăciunului.

Deși am luat-o prin surprindere, a început să-mi spună cu bucurie cum ieșea la săniuș cu toți copiii de pe uliță, seara repetau colinde, făceau curățenie cum începea postul, pe la jumătatea lui noiembrie, și în primul rând spălarea oalelor în apă clocotită cu leșie. Covoarele se scuturau toate mai aproape de Crăciun, ca să fie curate de Ajun, că de spălat doar vara se duceau la Ozana.

Bradul de Crăciun îl făceau cu o săptămână înainte și îl împodobeau cu bomboane legate cu sfori. Iar de mai mânca pe ascuns vreuna, învelea în loc o nucă în același staniol.

Am întrebat-o dacă făceau julfe și mare mi-a fost mirarea când mi-a răspuns: „La noi nu se făceau julfe, doar cei la țară mâncau de-astea”.
Așadar humuleștenii se încred că-s orășeni, dar în definitiv Humulești este parte din Târgu Neamț care-i oraș și doar un pod peste Ozana nu-i desparte, ci îi unește.

De gătit făceau mâncare doar de post, mi-a și zis câteva rețete și denumiri dar mi-a rămas una pe care nu am mai auzit-o. Burdujei de prune. (cu ă se citește. Burdujăi)

Sunt prune murate în apă de fântână, puse în oală mare de lut. Fără sare, fără nimic. Doar prune cu apă. Și lăsate așa, prin murare, ele se umflă. Zi tare „burdujăi!” și-ai să vezi că-ți inspiră cuvântul ăsta o prună dodoloață, umflățică.
Mâncau burdujeii ăștia cu pâine, cu mămăligă.

Mi-a mai zis și de mere murate, dar doar cele viești sunt bune. Erau un fel de mâncare, de fapt. Nu se alătura ca garnitură la o altă mâncare.

Și mi-a mai zis o întâmplare pe care o s-o povestesc mâine, că pe azi s-a gătit.