Nu eram pregătită să văd un film românesc, cu atât mai mult „Anul Nou care n-a fost”, mă gândeam: iar despre revoluție, iar cadre lungi cum mănâncă unu’ dintr-o strachină, iar teatru filmat care se vrea film.

Anticipări, gen, ca să mă exprim ca în zilele noastre.

Dar, NU. Filmul a început pe fundal cu Dida Drăgan, total neașteptat, care m-a scos din ce credeam că va fi stereotip și mi-a stârnit curiozitatea.

Pe măsură ce se derula filmul m-a prins tot mai mult, pentru că nu era încrâncenarea la care mă așteptam, din contră, chiar fazele (multe) cu umor stârnesc râsul, acțiunea așa cum se derulează pe mai multe planuri mi-a reamintit atmosfera anilor aceia. Era totul gri, dar aveam resurse să râdem.

Și detaliile, vai, detaliile, cărțile din biblioteci, bibelouri, mușamale, zăvorul geamului din casa mamei securistului, mileul de pe măsuța mică, cuvertura plușată de pe canapeaua regizorului de teatru, un foehn Diana pe păturile stivuite pe marginea patului.

Finalul pe Boleroul lui Ravel e genial, l-am sesizat spre sfârșit deși era acolo, în urechi, a fost atât de potrivită alegerea pentru că toată acțiunea creștea într-un anumit ritm.

La urmă a rămas emoția. Am simțit că regizorul nu ne bagă pe gât acel „uitați cum a fost!”, ci „gândiți singuri cum a fost”.

Am trăit acele zile, m-am întors în timp văzând filmul, dar a fost ceva mai mult, o filă de istorie spusă fără ură, povești ale unor oameni din acele timpuri, dar despre care aș vrea să știu ce au devenit azi.

Vedeți filmul.