Mi-am dat seama că despre Ea, despre Ozana, nu am scris nimic pe blog, deși îi poartă numele. Până acum.

Am băgat-o într-un context cu Dunărea, când am fost în deltă, dar ceva special, doar despre ea, nu. Și aș fi putut spune atâtea…

Eu mă tot duc pe malurile ei și-mi dau seama că niciodată nu-i la fel. Când e lină și curge domol la vale, când e uscată de abia mai susură un zâmbet, când e învolburată de la ploile ce-au curs la deal.

Mai drăguță a fost vara trecută când, după o secetă prelungită, m-am dus s-o întreb dacă-i e sete. Și ea, draga, mi-a urat „Noroc!”. Tocmai mă împiedicasem de-o potcoavă. O am și acum acasă.

Poate-i doar o impresie că-i diferită, mereu. Dar m-am prins. Cerurile o fac să fie sulemenită în fel și chip. Frumos îi șade seara, în asfințit, când e rozie toată în obrajii apei, ca o fată mare la prima întâlnire. Sau în diminețile senine când e limpede precum cristalul.

Mai sunt zilele de iarnă când nu lasă frigul să o încremenească. Oricât de ger ar fi, ea tot încrezută curge la vale.

Eheeei…Ozana face cam ce vrea ea. Și nu se lasă descoperită. Doar așa, câte puțin și cât dorește.

De fapt, despre Ozana, nu în cuvinte o povestești, ci în imagini. Te duci la ea, îi zâmbești oleacă și-ți spune ea unde să te așezi ca s-o prinzi din unghiul cel mai bun. Ea așa-mi face mie și știu că-i doar o joacă.

Ozana, mâine iar vin la tine.