Sunt Ionela Lungu, meșter popular din Humulești. Prima mea casă e „Lumea lui Ion Creangă în personaje”, dar am descoperit că mai am o casă, cea a fotografiei.

Anul trecut pe vremea asta îmi zicea cineva „faci poze foarte mișto, dar culcă naibii telefonul ăla!”.

Da, simțeam că trebuia imortalizat momentul, dar țineam telefonul vertical. Ca fraierii, desigur. Și uite așa am aflat că există Portrait sau Landscape. În picioare sau culcat, cum ar veni.

La început pozam figurinele mele din lut, Pâcalii, Smărăndițele și Dănilii Prepeleci. Apoi, trecând zi de zi peste Ozana o vedeam când în soare, când plouată, am zis s-o arăt lumii. Lumea însemnând friends-ii de pe facebook. Mergeam cu ochii deschiși și vedeam imagini care se derulau în jurul meu. Pac, pozam.

Pozam case vechi și gardurile lor, scări din lemn care te urcă în pod, oi și capre de prin curțile oamenilor, apoi chiar oamenii. Astfel m-am apropiat de moș Prună, de tanti Maria de la biserică, de tanti Măriuța de pe deal, de doamna Varvara pe care am surprins-o venind pe ulița cimitirului (mi-a plăcut mult eleganța ei și umbra care se lungea pe gardul lung, din lemn, în lumina serii).

Nu mă dau în lături nici să intru în curțile oamenilor, dacă mă inspiră ceva. Uite așa am ochit porțile șurii lui moș Prună, cu ușile vopsite în culori diferite la distanțe de ani. Vopseaua coșcovită de deasupra arăta că ani în urmă, poate zeci, culoarea a fost verde. Apoi a fost împrospătată cu un galben. Acum albul, ultimul dat, era și el patinat de timp. M-am apropiat fascinată de vârsta lemnului și nu numai alternanța culorilor mă atrăgea, ci acele două inele metalice, și alea atinse de vreme. oare de câte ori moș Prună a pus lacătul și l-a scos din cele două belciuge. M-am apropiat si am făcut un detaliu.

Fotografia asta mi-a fost dragă tare. Era ca o poveste despre viață, despre trudă, despre obstacole, despre cum poți să dai de o lume doar deschizând porțile neferecate. E despre libertate. E despre fiecare dintre noi. Ce este, ce ar vrea să fie sau ce ar putea fi dacă nu și-ar pune lacăte.

Aceeași fotografie i-a plăcut si Lilianei Nicolae, imagine pe care a ales-o pentru coperta cărții ei, „30 de povestiri adevărate”. Când m-a întrebat dacă o poate folosi am sărit în sus de bucurie, dă sens străduinței mele de a face fotografii.

Cartea o va lansa sâmbătă, 12 noiembrie, la Librăria Cărturești Verona din București. La invitația ei voi fi și eu acolo ca s-o susțin dar și cu o mică expoziție de fotografie, cu portrete de oameni pe care i-am surprins pe ulițele Humuleștiului.

Dar despre cele 14 portrete povestesc data viitoare.