---

Ați observat că sunt oameni cărora, indiferent ce le spui, te contrazic? Nu știu, ori e a doua natură a lor, ori, de ce nu, așa cred ei că par mai interesanți.

Pentru că vrei să faci conversație, zici și tu, acolo, că „mi-a plăcut filmul X”. Îl lovești între ochi. Răspunsul vine pe loc: „Ce căcat de film? Cu ăla care juca ca o cizmă?” Simți cum te zgârie în urechi cacofonia, iei aer în piept și singurul lucru bun e să fluturi un zâmbet vag pe față.

Părerea mea e că, în acel moment, ar fi bine să încetezi bătălia. E una pierdută. Te va contrazice până-n pânzele albe iar tu vei ieși din conversație mai abulic de cum ai intrat. Și supărat și neconvins.

Uneori mă fascinează virulența cu care te contrazic oamenii ăștia. Nu termini propoziția și deja le vezi privirea vulturească, gata pregătită de a-ți spune „Mnuuu… Nu e deloc așa…”

Ce am observat: atunci când nu au formulată o opinie, oamenii preferă să spună că „nu, nu mi-a plăcut”. Sau „nu, nu e cine știe ce”. E mai ușor să negi fără argumente decât să zici într-o propoziție simplă ce gândești.

Ați urmărit oameni certându-se? Te crucești uneori cum îi auzi aruncându-și  chestii dar neauzindu-se unul pe celălalt. E uimitor cum pot să-și verse furii unul celuilalt, primul vorbind despre A, iar celălalt turuind despre B. In mintea lor se contrazic, dar pe teme diferite.

In fine, m-am gândit să spun despre toate astea pentru că zic eu că de toleranță este vorba. Dacă eu aș reacționa după primul impus la câte-o prostie aruncată în față, aș face ceva greșit. Stau trei secunde, patru, respir și devin deodată mai deșteaptă. Dau răspunsul după ce mi se macerează puțin informația.

Nu mi-am propus să fac apologia lui Nu. Pentru că poate fi în atâtea contexte. Dar foarte nasol e atunci când e un Da. Unul spus cu furie, printre dinți, mare cât un Nu.  E ca rochia asta roșie, frumoasă, a femeii ăsteia pe care am pozat-o pe străzile Romei.

Păi nu?