Black Tie
Tocmai am fost la Teatrul Național „Vasile Alecsandri” din Iași unde am ascultat un Concert vocal-simfonic susținut de Orchestra și Corul Filarmonicii „Moldova” Iași.
Asta mi-a amintit de anii din liceu când, o dată pe lună, venea la Biblioteca Orășenească din Tulcea un prof universitar de la Conservatorul din București, împreună cu doi, trei studenți de-ai lui și fiecare student cânta la câte un instrument. Uneori pian, alteori vioară sau violoncel.
Mergeam atunci pentru că mă lua soția fratelui meu, care e profesoară de pian și de la care am învățat o grămadă despre muzica clasică. De la ea știu despre contrapunct, tot ea mi-a spus că nu se aplaudă între acte și că simfonia poate cuprinde trei părți: A, B, A.
In fine, ce voiam să spun e că nu are legătură muzica simfonică auzită la radio sau televizor, cu cea care poate să-ți intre-n suflet atunci când o asculți stând într-o sală de teatru. Mai ales cum e cea a Teatrului Național din Iași.
Lume elegantă pusă la patru ace, eu însămi m-am perpelit vreo două săptămâni cu ce să mă îmbrac, mai ales că era cu dress code „Black Tie”. Dar și toate astea te ajută să intri mai bine în atmosfera concertului. Am stat sus, la balcon și de sus am putut să am o imagine de ansamblu asupra orchestrei și corului.
Am remarcat o tipă la vioară, frumoasă, cu rochie îndrăzneață, decoltată, cânta foarte concentrată, apoi pe cel de la talgere care făcea mișcări de rotație în aer cu brațele după ce le lovea. L-am suspectat că în afara programului e la percuție în vreo trupă care cântă muzică underground.
Pe rândul din spate erau suflătorii, în fața celor de la percuție iar printre ei era unul foarte gras care cânta la oboi. Lângă el era o suflătoare – flaut sau ce-o fi fost, singura cu sacou cu paiete strălucitoare.
La contrabas era cel mai carismatic om. Dădea din arcuș și trăia fiecare acord pentru că-și schimba mimica feței.
In față, aproape de dirijor erau două doamne care cântau la violoncel iar la harpă era o fată tânără, minunată, pe care a și felicitat-o dirijorul după o arie. Am mai remarcat printre instrumentiști pe unul cu un păr foarte creț și barbă ca de hipster.
Am fost atentă la toate astea că așa-s de felul meu, mă uit la om, dar asta nu înseamnă că nu am ascultat. Acustica teatrului este extraordinară iar când au cântat Valsul lui Eugen Donga, am rămas siderată. Trebuie neapărat ascultat. Îți dau o stare de bine si o emoție pe care poate nu mai știai că le poți simți.
Mi-am amintit că am fost anul trecut la un eveniment inedit în Bucuresti, când Filarmonica „George Enescu” a susținut un concert în stația de metrou Piața Unirii. Scârțâiau roțile trenurilor când intrau în stație, dar nu auzeam decât muzica instrumentelor, atât era de captivant. Și îmi vine să mă întreb de ce mergem atât de rar sau deloc la Filarmonică. Nu pot să înțeleg. Desigur, e vorba de neglijență, omitem să avem în plan și astfel de preocupări. Eu chiar îmi fac procese de conștiință, mai ales că am studiat patru ani vioara în copilăria mea. Poate așa ne ia valul, timpul, preocupările toate. Nu vezi? Câteodată nici la medic nu mergem, d-apoi la Filarmonică…
Iată poza din Metrou:
Dar dacă regret ceva e că nu am fost niciodată la un spectacol de balet. Habar n-am dacă e atât de grav sau nu, dar ăsta-i adevărul. Am văzut-o o dată pe Beatrice Rancea la Gala Modele Feminine, dar doar cinci minute făcând balet, ceva între două nominalizări. Nu așa vreau. Îmi doresc să văd un spectacol întreg, cât o dura, o oră jumate, două, să intru în acțiunea dansului de pe scenă, să văd pe viu grația si freamătul balerinelor.
Eu nu cred că e greu. A cumpăra un bilet la un concert de muzică clasică pare peste mână, dar nu imposibil. Mă duc să-mi iau o rochie (tot lungă), pentru următoarea „vizită” la vreun astfel de concert. Ne vedem în sală, oricare-ar fi ea: la Teatru sau Filarmonică.
