E atât de proaspătă experiența de astăzi, aceea de a fi invitată pentru o jumătate de oră într-o emisiune de radio, încât nu mă pot abține să nu povestesc.

Da, am primit o invitație din partea lui Ionuț Dragu de a povesti în emisiunea „Clubul prietenilor de la 10”, de pe Radio România Actualități. Cu el m-am cunoscut la Târgul de Mărțișor de anul trecut, de la Muzeul Țăranului, când mi-a luat un interviu despre „Lumea lui Ion Creangă în personaje”, după care ne-am împrietenit, normal, pe facebook.

Interviuri scurte, de pe la târgurile la care am participat, am mai dat. Venea câte un reporter, se uita la figurinele de pe masă și cu o față zâmbitoare pac microfonul, pac întrebarea.

Chiar și prin telefon am dat interviuri, ceva mai lungi, ce-i drept, nu toate în direct, la care știam că dacă scap vreun ăăă prelung, va fi tăiat la montaj.

Dar așa, să fiu într-un studio adevărat de radio, nu am mai fost. Aparent pare mai ușor ca la televiziune, pentru că acolo ești și văzut, trebuie să te controlezi mai mult, dar e greu oricum să treci peste emoții.

Interesant a fost că la intrarea în clădirea radioului este un omuleț la pază afară, care nu m-a lăsat să filmez. Adică așa mi-a zis el, nu că aș fi filmat. Că nu aveam vreun aparat de filmat. Am făcut și eu o biată poză cu sigla de la intrarea în clădirea Radio România Actualități.

In fine, înăuntru, toate bune și frumoase. Era la parter un mic muzeu cu primele obiecte din radio, cam cum mai vezi muzee la unele școli vechi pe holul dinspre intrarea profesorilor. Apoi m-a luat iar la întrebări un om de la pază despre scopul și durata vizitei. Am completat pe o fișă nume, prenume, nr. buletin și am fost însoțită până sus, la etajul 4 (parcă), unde era emisiunea.

De cum am intrat am văzut doar fețe calde, prietenoase. M-am destins pe loc nu că aș fi fost foarte încordată, dar am simțit că am trecut bariera.

M-am așezat pe scaunul invitatului și o pereche de căști erau pe masă. Aș fi putut să mi le las pe urechi, dar am preferat să aud direct întrebările, era mai cald așa.

Surprinzătoare a fost introducerea lui  Ionuț, descrierea și abordarea temei. Mă gândeam că stai să vezi, iar întrebarea aia „cum v-a venit ideea?” sau „de când practicați acest meșteșug?”.  Nuuu, nici vorbă. A dat citate din blogul meu și a condus discuția către fotografie – ceva atât de nou și drag mie. A fost extrem de documentat, m-a întrebat despre fotografiile cu ulițele și porțile vechi din Humulești.

Am înregistrarea http://www.romania-actualitati.ro/preview/ionela_lungu_in_clubul_prietenilor_de_la_10-99828

Adevărul e că habar n-am cât am vorbit și mai ales, ce! Pentru că voiam să spun multe, dar nici să bat câmpii nu aș fi vrut. Sau dacă-i băteam, să-i bat cu grație, măcar. Mă întrebau pe rând Daniela și Ionuț, se completau foarte bine și aveau voci vesele, încurajatoare.

Simțeam că povestindu-le despre Humulești și ceea ce văd prin ochii mei, pot să-i aduc pe oameni mai aproape de copilărie, de lumea satului, de normalitate. Că nu toți trăim în aceeași lume nebună, grăbită. Sau să încercăm să găsim refugii.

Chiar nu mai știu cât am stat, nici nu știu când a trecut timpul, dar am simțit toată prietenia din studioul acela. Microfoanele, căștile, peretele acela imens de sticlă după care erau oamenii la butoane cred că m-au copleșit, totuși, până la urmă, pentru că mi s-au umezit ochii. Nu m-am smiorcăit. A fost un gest firesc de emoție și atât.

Mi-a plăcut. Mi-a plăcut mult. Și cred că dacă aș mai merge într-o emisiune la radio aș fi și mai bună.