Toți îl știm ca Ion Creangă, dar îl mai alintăm Nică, ori Ionică. În sat și în școală i se zicea Ionică a lui Ștefan a Petrei și mai puțin cunoscut e faptul că in 1853 era înscris la Școala Domnească din Târgu Neamț cu numele Ștefănescu Ioan. Nu știați, așa-i?

Atunci de ce nu-l cheamă ca pe tată și a luat numele de fată al mamei, Smaranda Creangă?

Pentru că în acele vremuri, condiția ca un tânăr să poată fi înscris într-o școală de catiheți (sau seminar, cum se spune azi) era să fie fiu de preot. Singura rudă preot era un frate de-al mamei, Gheorghe Creangă, fiu al lui David Creangă – tatăl Smarandei.  Așa că recomandarea preotului Gheorghe Creangă a fost suficientă pentru a fi înscris la Școala catihetică din Fălticeni cu numele Creangă Ion. Și așa i-a rămas numele.

Cu această curiozitate am pornit spre Pipirig, cam la 25 km de Humulești, de unde se trăgea mama scriitorului. Am oprit în dreptul unei case din curtea căreia tocmai ieșea o femeie. Când am intrebat-o pe repede înainte „unde este casa lui Creangă?”, femeia a zâmbit și mi-a răspuns că „toți îs Creangă pe aici”. Am râs amândouă.

Desigur, casa bunicilor povestitorului mă interesa.

– Doriți să vedeți casa muzeu făcută de primărie?

– Nu, doamnă. Vreau să știu unde venea Nică la bunici.

I s-a luminat fața și m-a lămurit că este o șură în curtea unui stră strănepot, mai sus, înainte de podul de după curbă.

Și uite-așa am pornit într-acolo emoționată tare, ajungând în Dolhești dând de… de nu știu cum să-i spun. O căsuță din bârne groase, dar nu tocmai căsuță, pentru că nu era tencuită, având acoperiș cu draniță.

Nu mică mi-a fost mirarea când am aflat că asta era „brânzăria” lui David Creangă. Adică nu stână, ci brânzărie. Erau depozitate ceva lemne aici, cauciucuri, un teasc de stors struguri și servea căsuță pentru un cățel frumos tare, legat de lanț.

Nu l-am văzut de prima dată pentru că nici el nu m-a lătrat când  mă tot fâțâiam pe-acolo făcând poze.

David Neculai, cel care găzduiește șura asta mi-a povestit câte ceva. Că David Creangă era om gospodar, nu oricine în sat avea atunci brânzărie și că „inițial aceasta era in altă parte amplasată, era pe un deal, mai încolo”. Mi-a arătat chiar o fotografie a unui tablou foarte vechi, pictat de același pictor care a zugrăvit Biserica Sf. Nicolae din centrul Pipirigului (și căreia i se spune Catedrala Muntelui).

Pictura e un peisaj in care e prezentată zona, se vede podul peste râul Neamțu și, foarte interesant, apare chiar această anexă a gospodăriei lui David Creangă, brânzăria despre care povestesc aici.

Ghidul meu la toate informațiile acestea era ușor supărat că nu se implică nimeni să restaureze locuința. A zis că au mai venit niște televiziuni locale, ar dori să-i ia cineva din curte șura asta. Când i-am sugerat să pună o pancartă la poartă și să scrie Muzeu Brânzăria David Creangă, a răspuns că nu vrea bătaie de cap. Poate că pe bună dreptate…

Eu am rămas siderată. Îmi venea să iau în brațe grinda, doar am atins cu palma lemnul vechi. Unde este locul potrivit unor astfel de tezaure? Mi se pare nedrept că nimeni nu a fost interesat de bijuteria asta.

Dacă nimeni de la noi, de aici, consăteni cu Creangă, nu ne vrem trecutul, atunci poate Muzeul Național al  Satului „Dimitrie Gusti” din București ar dori să strămute in curtea lor spațioasă brânzăria lui David Creangă. S-ar bucura de ea turiștii interesați de trecutul nostru, nu noi, ai locului, nu prea mândri de ce avem și ce putem păstra.

De fapt, la câte nedreptăți sunt pe lumea asta, ce mai contează o nedreptate in plus. O picătură in ocean.

Voi reveni aici, la Dolhești, pentru că sunt oameni tare frumoși și vreau să aflu mai mult din ce a fost Ion Creangă omul, ca să înțeleg mai bine cum a devenit Ion Creangă povestitorul.

Am găsit chiar și o bundiță cu inițialele unui neam de-al povestitorului.