Diminețile sunt ca primăverile. Te trezești cuprinzând rotund speranța unei zile ce va veni, până seara, când se face iarnă. Și treci prin toate anotimpurile.

Și iau pe rând fiecare lucru pe care-l pot face sau nu, le pun pe sertărașe într-un mod care pare organizat dar naiba știe dacă e așa.

Mai sunt niște vârtejuri pe care nu știu dacă le provoc sau mă trezesc în ele și mă amețesc, ca ochiurile alea de ape care se învârt în cercuri concentrice și se fac tot mai mari până la diametre care se pierd.

Pe la ora când soarele-i sus mă mai opresc din alergat și respir.

Se-așterne seara peste totul de peste zi și gândesc surâzând că o să fie bine.