N-o să încep, clasic, cu citate celebre din „Amintiri…”. Ci voi zice cum e împărțit Humuleștiul. În trei: Vatra satului, Delenii și Bejenii, cunoscute tot așa de pe vremea lui Creangă.

Am avut puțină treabă pe deal, la tanti Claudia, așa că am făcut și câteva opriri pe nepusă masă la câțiva vecini din Deleni, sau cum mai spun oamenii din sat acum, pe strada 1 Mai.

Știu, nu se face să nu-i anunți, dar ca să-i surprind în poze, cel mai bine dai buzna peste om, în curte. În timp am înțeles că oamenilor, de fapt, le place să-i pozezi.

Și uite-așa am dat peste nea Neculai Atomei, zis Jeru, cel mai bătrân om din sat, are 98 de ani. Soția lui stătea cuminte în bucătărie, cu un baston în mână și mi-a făcut semn că Neculai e în beci.

Ce surpriză și ce norocoasă sunt să-l surprind pe nenea-l meu trăgând vinul. Iată-l.

 

Am așteptat să-și termine treaba,

apoi l-am întrebat dacă pot să-i fac o poză în „camera de curat”. Aceasta e camera unde, la sat, oamenii își țin lucrurile bune împăturite, nu intră decât rar și întotdeauna totul e pus ordonat. Pe covorul de pe perete erau puse frunze de nuc, spaima moliilor.

 

 

Am plecat de la nenea Jieru (se citește cu i rapid) și, pe uliță, mă strigă un nene dintr-o curte „doamna Ionela, vii să pozezi iar motanul?”. I-am strigat râzând că nu azi, vreau sa fie surpriză.

Am mai mers puțin pe uliță, apăsând pe clanța altei porți peste care am mai trecut, pe stânga cum urci, la tanti Tinca. Ce credeți că făcea? ÎMPLETEA. Dar nu ca în filmele regizate cu bunicuțe. Nu știa că vin, nici nu m-a auzit că am intrat și pac, i-am făcut o poză. Era ca o icoană. Data trecută am găsit-o citind dintr-o carte veche de rugăciuni, tot pe prispa aceasta din fața bucătăriei. Avea șoșonii alături și un ghem de lână rostogolit pe jos.

– Dar ce faci aici, tanti Tincă?

– Uite, împletesc cu andrelele ca să nu uite mâinile să se miște.

Are 82 de ani.

 

 

Am plecat de la dânsa, am trecut și pe lângă o fântână,

apoi am intrat puțin la tanti Claudia care avea treabă cu construcția de la baia din casă. Nu am putut să nu-i fac o poză lui Tumbuluc, cățelul care mănâncă doar dacă-i dă mătușa din mână și care are cel mai frumos nume de cățel.

Uite de aia îmi place să merg așa, pe câte o uliță, cu telefonul pregătit să mai fac o poză. Pentru că e imposibil să nu-ți iasă vreun subiect în cale. Dar așa e la sat, la omul harnic. Unde vezi o casă frumoasă, cu cerdac, cu via boltă și multe flori, atunci acolo e un om care tot timpul are treabă. Și care așteaptă să fie pozat.