Rămăsesem datoare cu un rest de povestire, ceva din câte mi-a povestit tanti Marița a lu’ Valică, de pe deal.

Când era mică, mama o trimisese la Obor să vândă două găini, că aveau multe păsări, dar erau buni și niște bani, dacă le vindea.

Ei, și copil fiind, s-a codit puțin, că îi era rușine, că ce o să zică lumea. Atunci mama i-a zis:
– Să nu-ți fie rușine că ai și că vinzi. Bine că ai ce duce în traistă, la Obor! Mai rușine de cei care nu au de nici unele. De râs, râd cei care nu au.

Am tăcut și am repetat în gând tot ce a zis, ca să nu uit.

Și mi-am amintit de începuturile mele în vânzările figurinelor din lut pe care le făceam, când stăteam în fața Casei Ion Creangă cu o măsuță minusculă unde aveam câteva personaje din povești.
Și trece o babă din sat, parcă o văd și acum, și, în timp ce-și aranjează basmaua, se oprește un pic și-mi zice:
– Da’ ce, doamna profisoară, n-ai ce mânca?

Tot acest întreg univers al Humuleștiului.