Prin ianuarie am urcat cu niște prieteni pe munte, prin zăpadă, dincolo de Sihăstria. Am lăsat mașina într-o pantă, după care am urcat pe cărări nebătute. Nu se vedea nici urmă de cărare pe unde m-au cărat prietenii mei, mai mult chiar, am dat de culcușuri de animale sălbatice. O copită însângerată marca locul unde cu o noapte înainte se culcușise o vietate a pădurii.

 

Tot mergând la deal, la deal, gâfâind și tot ținându-mă de crengile copacilor, dar și ciulind urechile la orice zgomot, am dat cu ochii, mai sus, în depărtare, de un fum mic.

„Hei! Am ajuns la căsuță” – au strigat prietenii mei montaniarzi și care, spuneau ei, o mai văzuseră în expedițiile lor prin zonă.

Am rămas uimită. Ce ar putea face un om aici, singur, în pădure? Doar dacă poate e călugăr.

Ne-am urcat până la căsuța izolată (ah, acest cuvânt, acum 3 luni avea alte semnificații ) și doar prietenul nostru s-a apropiat de ușă. Prin ușa întredeschisă se auzea o voce joasă, apoi prietenul ne face semn să ne îndepărtăm. Ocazie cu care am făcut niște fotografii cu umbrele pădurii, cu zăpada, cu muntele.

 

Și am aflat că da, e un călugăr, trăiește în post și rugăciune, dacă sunt femei în grupul nostru nu ar dori să le vadă, are fructe uscate, lemne, semințe, făină, că nu-i trebuie nimic, coboară câteodată la slujbă, la mânăstire, că în tinerețe a fost alpinist.

Da, a fost alegerea lui, aceea de a se ruga, în liniște, departe de iureșul și sporovăiala lumii.

Uneori mă gândesc că de fapt asta e rugăciunea. Locul unde ești tu, cu Dumnezeu. Fără șușoteli care te distrag, fără telefoane care sună in timpul slujbei, fără rochițe de duminică. Putem să ne rugăm și-n casă, în situații extreme. Dar cine sunt eu ca să-mi dau cu părerea?

Omul acesta a ales să se roage pentru el și pentru oameni, în singurate, și nu-și dorește să-i facem locul cunoscut. Mă încred în rugăciunea lui pentru mine și familia mea, făcută așa, într-o mare tăcere.