---

În Humulești stăm chiar lângă biserică, gard în gard. Umăr lângă umăr, cum ar veni. Aseară, ca în toți anii, am ieșit la fără un sfert, înainte de Înviere, afară. Dar, diferit de ceilalți ani, am stat în curtea casei, la gard. Costi e înalt și poate să bată cu privirea până la poarta bisericii, dar eu, mai pe vârfuri, mai săltată de el, m-am zgâit și eu cum am putut.

Părintele Viorel împreună cu părintele Lucian și doi dascăli slujeau, așa cum nu am văzut niciodată. Pentru că în ceilalți ani stăteam în mulțime, lumea saluta încet pe toată lumea, copiii veniți la înviere cu părinții lor se mai hârjoneau printre picioarele noastre, bărbată-miu când se saluta cu alți prieteni își mai șușoteau glumițe iar eu, cu lumânarea aprinsă sub bărbie zâmbeam pe înfundate. Apoi, când ajungeam iar la dilema morminte sau mormânturi strigam tare mormântuuuuri (ca Mr. Bean „Aleeeeluuuuia!”), pentru că știam de ani de zile că așa se cântă la Humulești.

Dar anul acesta a fost diferit. Am văzut și am simțit. Fără oameni părea puțin straniu, dar atât de curat. O emoție.

Nu știu dacă în anii trecuți am fost atentă că la un moment dat unul dintre preoți bate în ușa bisericii și cere să se deschidă ca să poată intra. De la îmbulzeală, de la lucrurile pe care poate le făceam automat, nu știu. Dar acum am văzut tot.

Iar bătaia aceea în porțile bisericii a fost ca un prilej de a face loc unei mari liniști să iasă afara, spre noi.

„Adevărat a înviat!” am răspuns la „Hristos a înviat!”.

Așa a fost anul acesta. Și a fost bine așa.